Perioada interbelică reprezintă intervalul dintre cele două războaie mondiale, respectiv anii 1918–1939. Pentru România, această perioadă a avut o importanță deosebită, deoarece după Primul Război Mondial s-a realizat România Mare prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Regatul României. Marea Unire a fost rezultatul voinței românilor exprimat prin adunările plebiscitare de la Chișinău din 27 martie/9 aprilie 1918; Cernăuți-15/28 noiembrie 1918; Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 18 noiembrie/1 Decembrie 1918.
Epoca interbelică a fost caracterizată atât prin dezvoltare economică, culturală și instituțională, cât și prin numeroase probleme politice și sociale. România a încercat să integreze noile provincii, să modernizeze statul și economia și să își consolideze poziția internațională.
În 1922, România era singurul stat constituit sau întregit după războiul mondial care nu revizuise sau adoptase legea fundamentală, pentru a reflecta noile realități politice și economice. În acest context, în ianuarie 1922, Regele Ferdinand cheamă la guvernare Partidul Național Liberal condus de Ion I.C. Brătianu, care cere organizarea de alegeri parlamentare. Ferdinand continua astfel principiul instaurat de predecesorul său, potrivit căruia guvernul „dădea” parlamentul: regele chema mai întâi un partid la guvernare, apoi acel partid se folosea de toate pârghiile statului pentru a câștiga alegerile, de multe ori cu rezultate zdrobitoare.
Textul Constituțiunii este adoptat de Adunarea Deputaților la 26 martie, de Senat la 27 martie, apoi promulgat de Regele Ferdinand la 28 martie, legea fundamentală intrând în vigoare a doua zi, în momentul publicării în Monitorul Oficial. Deși contestată la momentul adoptării, Constituțiunea din 29 martie 1923 a reprezentat fundamentul democratic al României interbelice, fiind respectată de toți actorii politici (cu excepția momentului 1930, la care ne vom referi mai jos), până la instaurarea dictaturii regale la 20 februarie 1938.
Deși formal nouă, Constituțiunea din 1923 era o versiune amplu revizuită a vechii Constituțiuni din 1866, în România putându-se vorbi de o continuitate constituțională între anii 1866-1938, cu încă un interval scurt între anii 1944-1947. Așadar, erau păstrate intact sau cu schimbări nesemnificative 87 de articole de la 1866, dintr-un total de 138 de articole. Acestea erau organizate în 8 titluri. În continuare vom analiza prevederile mai importante sau pe cele care diferă substanțial față de Constituțiunea precedentă.
Primul articol consacra Regatul României drept „un Stat național unitar și indivizibil”. În același timp, s-a urmărit protejarea constituțională a minorităților naționale, care după 1918 însumau circa 30% din populația țării: nu se puteau face diferențieri pe baza originii etnice, de limbă sau de religie în dobândirea și exercitarea libertăților și drepturilor stipulate de constituțiune și de legi (art. 5; art. 7). De asemenea, toți cetățenii români erau egali în fața legii (art. 8). Proprietatea era garantată, fiind reglementate situațiile în care se puteau face exproprieri, cu condiția ca acestea să fie făcute doar „pentru cauză de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de justiţie” (art. 17). Articolul 22 garanta libertatea conștiinței, precum și libertatea și protecția tuturor cultelor, în măsura în care nu aduceau atingere legilor statului.. Un alt element nou al legii fundamentale era dreptul de vot universal, principiu preluat din revizuirea din 1917 a precedentei Constituțiuni. Astfel, toți cetățenii români cu vârsta de 25 de ani împliniți alegeau prin vot „universal, egal, direct, obligator și secret” membrii Adunării deputaților. La Senat, vârsta de votare era de 40 de ani. Femeilor nu le erau interzise fățiș drepturile electorale: art. 6 alin. 2 stipula că legi speciale, aprobate cu o majoritate de două treimi, urmau să stabilească condițiile în care femeile și-ar putea exercita drepturile politice (de a alege și de a fi alese), însă ele nu au avut efectiv dreptul de vot sub regimul Constituțiunii din 1923, așa cum a fost ea aplicată în perioada interbelică.
Toate puterile Statului emanau de la națiune, care le exercita doar prin delegațiune (art. 33). Astfel, puterea legislativă era exercitată de colectiv de Rege și de Reprezentațiunea națională, alcătuită din Senat și Adunarea deputaților (art. 34).
În privința puterii executive, aceasta era încredințată Regelui (art. 39), ea fiind totuși exercitată de guvern în numele Său (art. 92). Față de constituția precedentă, acum era reglementată instituția guvernului, denumită „Consiliul de Miniștri”, persoana însărcinată de Rege să formeze guvernul purtând titlul de „Președinte al Consiliului de Miniștri” (art. 93). Regele își păstra atribuțiile precedente, printre care se numărau și numirea și revocarea miniștrilor, promulgarea sau refuzul sancționării legilor, încheierea tratatelor (art. 88).
Capitolul referitor la puterea judecătorească era extins: Curtea de casație și justiție în secții unite primea dreptul exclusiv de a declara inaplicabile prevederilor legilor pe care le găsea contrare Constituțiunii, dar numai în cazul judecat (art. 103). Parlamentul avea obligația să abroge sau să modifice legea respectivă, pentru a o pune în acord cu legea fundamentală.
Deși nu face parte din Constituțiune, trebuie să menționăm Legea electorală pentru Adunarea deputaților și Senat din 26 martie 1926, în virtutea influenței enorme pe care a avut-o asupra sistemului politic românesc din perioada interbelică. Conform legii, la toate alegerile legislative se instituia prima electorală, în vederea obținerii unei majorități confortabile de către partidul câștigător. Astfel, pentru Adunarea deputaților, partidul care obținea cel mai mare procent de voturi, dar nu mai puțin de 40%, era declarat „grupare majoritară”. În continuare, se calculau procentele obținute în fiecare circumscripție: unde o formațiune politică întrunea majoritatea absolută din sufragiile exprimate (peste 50%), aceasta primea mandatele ce i se cuveneau, conform principiului reprezentării proporționale. Mandatele rămase din aceste circumscripții, alături de mandatele din circumscripțiile unde niciun partid nu obținuse majoritatea absolută, erau redistribuite în modul următor: 50% erau acordate grupării majoritare, iar restul de 50% erau acordate proporțional tuturor partidelor care obținuseră cel puțin 2% pe țară, la această împărțire fiind inclusă și gruparea majoritară. La Senat, toate mandatele erau atribuite partidului care obținuse cele mai multe voturi în circumscripția respectivă,.
Partidul care organiza alegerile a obținut întotdeauna peste 40% din voturi (cu excepția ultimelor alegeri din perioada interbelică, din 1937), prima electorală servind în primul rând la crearea unor super-majorități legislative: la alegerile din 1926 Partidul Poporului a obținut 53,38% din voturi și 292 de mandate, adică 75% din locurile celor două camere; în 1927 Partidul Național Liberal a obținut 62,72% din voturi si 318 mandate ce însumau 82,17% din întreg parlamentul; iar în 1928 Partidul Național Țărănesc a întrunit 79,25% din voturi, reflectate într-o majoritate de 348 de mandate, adică 89, 92% din parlament, un record în istoria electorală a României.
Sistemul politic al monarhiei constitionale parlamentare (1866-1938) a fost realizat sub conducerea Domnului/Regelui Carol 1(1866-1914), consolidat de regele Ferdinand I Întregitorul (1914-1927), zdruncinat de criza dinastică ( 1921-1922), când prințul moștenitor Carol a renunțat la tronul României, acest titlu a fost atribuit lui Mihai, nepotul lui Ferdinand I. Viața politică constitutională a funcționat în timpul primei domnii a regelui Mihai I (1927-1930) când conducerea statului român era exercitată de Regență, alcătuită din prințul Nicolae, (fratele viitorului rege Carol al II-lea), patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prințul Carol, aflat în străinătate, și-a manifestat intenția de a prelua tronul, și-a format un grup de susținători-,,camarila regală,,. Profitând de funcționarea cu sincope a Regenței-precum,,racul ,broasca și o știucă,,(Nicolae Iorga), la 8 iulie 1930 a avut loc Restaurația, adică încoronarea prințului cu numele de Carol al II-lea. Regele Carol al II-lea (8 iulie 1930-6 septembrie 1940) și-a manifestat admirația pentru regimurile dictatoriale ale lui Musolini din Italia, Hitler din Germania și a acționat pentru slăbirea sistemului politic pluripartidist, susținând apariția unor partide desprinse din Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc, partide care au format majoritatea guvernelor din perioada interbelică. Guvernele liberale, conduse de Gheorghe Tătărescu (1934-1937), dispunând de majorități parlamentare confortabile, au nesocotit rolul parlamentului. Astfel majoritatea parlamentară a votat legile fără dezbatere, recordul fiind un pachet de 7 acte legislative aprobate într-o zi.
Alegerile parlamentare din decembrie 1937 au fost câștigate de P.N.L. cu circa 35% din voturi. Profitând de faptul că nu a existat o majoritate parlamentară, Carol al II-lea l-a numit ca prim-ministru pe Octavian Goga, liderul Partidului Național Creștin, situat pe locul al IV-lea în alegeri. Goga și-a manifestat intenția de a instaura o conducere politică după model german, nemulțumind opinia publică românească și pe monarh. În noaptea de 10-11 februarie 1938, regele a dizolvat parlamentul, a destituit guvernul Goga și a suspendat Constituția din 1923. A format un guvern condus de Patriarhul Miron Cristea, tehnicieni (independenți) politicieni susținători din grupările P.N.L. și P.N.Ț. remarcându-se ca susținător al noului regim monarchic autoritar, fruntașul țărănist Armand Călinescu, în calitate de ministru de interne și prim-ministru.
Dictatura regală, instaurată la 11 februarie 1938 a adoptat o nouă Constituție, care a mărit atributele Regelui, proclamat ,,capul statului,, a redus atributele Parlamentului. Majoritatea actelor legislative puteau fi introduse de monarh prin decrete, dacă Parlamentul nu le aproba în timp util. A fost desființat pluripartidismul, constituindu-se partidul unic ,,Frontul Renașterii Naționale ,, condus de rege; a fost acordat dreptul de vot cetățenilor în vârstă de 40 de ani, inclusiv femeile.
Monarhia autoritară carlistă (11 februarie 1938-6 septembrie 1940) a deschis drumul a 50 de ani de dictaturi, fiind urmată de dictatura antonesciană ( 6 septembrie 1940-23 august 1944) și o revenire la o democrație partială. La 30 decembrie 1947, regele Mihai I (6 septembrie 1940-30 decembrie 1947), a fost obligat să abdice. S-a proclamat Republica Populară Română, instaurându-se un regim totalitar comunist, prăbușit la 22 Decembrie 1989.
Autorr: Tănasie Constantin Lucian
Articolul nr. 118 /2026
