În satele din nord-vestul Doljului, respectiv Mehedințiul de câmpie (precum localitățile din Busu, Grecești, Cernătești, Seaca de Pădure, Bîcleș, Tâmna), facerea țestului nu este doar o tehnică de olărit primitiv, ci un adevărat ritual comunitar feminin.


Tradiția cere ca țesturile să fie făcute obligatoriu în joia din a doua săptămână după Paști sau, cel mai adesea, de Rusalii. Se crede că doar în aceste zile pământul are „leac” și nu crapă.


Lutul galben nu este lăsat singur; el este amestecat cu balegă de cal și călți (paie tocate). Acest amestec, frământat cu picioarele până devine ca o plastilină, asigură elasticitatea și rezistența la șocuri termice repetate.


 De obicei, femeile se adunau „clacă”, ajutându-se una pe alta. În timp ce călcau lutul, se povestea, se glumea, dar se și respectau anumite tăceri ritualice pentru ca țestul să nu „răsufle” (să nu aibă pori).


 Țestul, cu forma sa de clopot, este considerat un „cuptor portabil”. Dincolo de utilitate, el reprezintă vatra caldă, fiind obiectul care dădea gustul inconfundabil al pâinii testuite sau al turtei în spuză.


Astăzi, acest meșteșug devine din ce în ce mai vizibil, un lucru îmbucurător pentru a readuce la viață vechile ritualuri din vatra satului românesc.

Material documentar, cercetare de teren: Liviu Olteanu.